Draga Dumnezeu…

Dragă Dumnezeu,

În primul rând îţi mărturisesc că scriu gândindu-mă la Oscar! Da, la copilul de zece ani, bolnav de cancer, care a reuşit să înveţe în cel mai scurt timp posibil să guste câte puţin din fiecare sentiment şi încercare a vieţii. De ce nu m-ai lăsat şi pe mine între primele pagini ale romanului lui Schmitt? Mi-ar fi plăcut acolo! Măcar la sfârşit aş fi avut încrederea că nu am trăit degeaba. Dar aşa? Unde sunt toţi acei oameni sensibili, plini de bucurie şi de bunăvoinţă? Unde este echilibrul şi liniştea de care am atâta nevoie acum?
Aş vrea să-Ţi cer doar atât: puţin timp numai cu mine! Nu vreau să mă găsească nimeni, să nu-mi sune telefonul, să nu am în faţa ochilor nicio posibilitate de a-mi aminti de realitatea asta stupidă! O refuz! Am zis de atâtea ori că încerc să fug de mine – se pare că e o stare constantă. Ce să fac dacă simt nevoia?! Dacă aş putea, aş ţine acele ceasurilor apăsate puternic, aş închide ochii, mi-aş pune în gând ca toţi să îngheţe într-o fărâmă de surzitate, iar eu să mă urc într-un tren şi să mă dau jos, pe rând, la mare şi apoi la munte. Pentru că acolo m-aş ascunde acum. Uneori simt că aş strânge cuvântul „fericire” în braţe şi l-aş presa până mi-ar străpunge hainele, s-ar imprima pe piele şi s-ar strecura în suflet! Măcar aşa de-aş avea cum să-l am mereu doar pentru mine! Bine, poate nu mereu, dar din când în când. Ştiu că sunt egoistă, dar pentru prăpastia ce-o port cu mine secundă cu secundă din cauza indiferenţei lor, consider că toţi ceilalţi nu au dreptul la fericire! Evit pe cât posibil să le întâlnesc privirea pentru a nu mă sufoca cu superficialitatea şi nepăsarea lor! De ce nu ştiu să caute frumuseţea unui lucru simplu? De ce folosesc cuvinte atât de multe pentru a exprima marele nimic?
Închei acum. Sunt prea multe întrebări. De fapt, se cam repetă de ceva ani încoace… Încep să cred că vor rămâne pierdute pe o hârtie şi-n mintea mea, căci eu cu siguranţă nu voi reuşi vreodată să pătrund misterele unei lumi pe care n-o accept!
Crezi că pot să cer o fiinţă care să mă înţeleagă? Cred că asta ar fi fericirea supremă. Deci, e imposibil, nu?
Iartă-mă şi-ţi muţumesc că mă suporţi aşa…cu toate!
Te iubesc!

Elena

Cele 10 porunci ale lui Giacomo Casanova

 

 

Barbati, fiti pe faza!
De ce au unii succes in exces? Casanova stie!
Doar e tatal lor! In 73 de ani de viata el a facut dragoste cu 132 de femei,
printre care aristocrate, actrite, dansatoare, servitoare, sclave grecoaice, cinci
surori plus mama lor, un travestit, o cocosata, o nimfomana, cateva calugarite!
Spre deosebire de fictivul Don Juan, Giacomo Casanova nu a fost un pradator
sexual. El se indragostea de-a binelea de multe dintre femeile pe care le-a avut
si scopul lui, atunci cand le ademenea in iatac, era sa le satisfaca pe ele
(deseori se mandrea cu orgasmele multiple pe care iubitele lui le “culegeau” de pe
urma priceperii lui).

Daca n-ai timp sa citesti cele 12 volume autobiografice ale lui Casanova, trebuie
sa afli macar cele 10 porunci care au facut ca nimeni sa nu-i egaleze talentul de
vrajitor sexual de mai bine de 200 de ani!

1. Ca sa faci o femeie sa se simta speciala, fa ceva special
Atunci cand vrei sa impresionezi o femeie, niciodata sa nu spui: “Deci… ce-ai
vrea sa facem acum?” Un Casanova adevarat are intotdeauna un plan, nu sovaie si
stie ce pas urmeaza. Astfel femeia capata incredere in el si se lasa dominata cu
placere. Ca sa subjugi o femeie, zice batranul cuceritor, imagineaza-ti ca trebuie
s-o ceri de nevasta si organizeaza seara cum crezi mai bine (in afara de inel si
cazutul in genunchi).

2. Intimitatea e sexy
O femeie magulita e trei sferturi cucerita! Si nimic nu maguleste mai tare o
femeie ca atunci cand simte ca a captat intreaga atentie a unui barbat. Daca o
inviti in oras, n-are rost sa imparti seara cu alti prieteni. Du-o departe de
galagie, de alte perechi curioase de ochi, de orice v-ar putea distrage atentia.
Numai in intimitate o femeie este ea insasi.

3. Las-o sa se simta fascinata de faptul ca… esti fascinat de ea
Casanova invita femeile in camere pline de lumina si oglinzi pentru ca ele sa se
bucure de imaginea lor din toate unghiurile posibile. De asemenea, femeia se simte
mai sexy atunci cand se priveste in oglinda. Daca nu exista oglinzi, atunci
trebuie sa devii tu insuti o oglinda in care ea sa se admire. Cum adica? Adica
arata-i ce efect are asupra ta: din cand in cand zambeste-i admirativ, ramai cu
ochii la ea si nu-i raspunde la ce te intreaba (semn ca nici nu mai auzi de
fermecat ce esti). Daca fata e draguta, nu-i spune asta, pentru ca toata lumea i-o
spune. Tu spune-i ca e inteligenta si ai castigat un punct in plus.

4. Intreab-o la ce se gandeste
Arata-i ca interesul tau pentru ea e mai profund decat pielea. Ca nu e doar o
piesa decorativa. Atunci cand privesti femeia ca pe un simplu obiect, ai tendinta
sa te concentrezi mai mult asupra ta si atunci nu esti un Casanova. Seducerea unei
femei dura la Casanova ore intregi, in care el stia ce sa intrebe si cum sa
asculte. Motivul pentru care femeile il gaseau pe Casanova fascinant era acela ca
el le gasea pe ele fascinante! E usor sa faci o femeie sa vorbeasca despre sine.
N-ai decat sa pui intrebari cu final deschis si apoi sa inchizi gura. Batranul
cuceritor atingea mai intai sufletul unei femei inainte sa indrazneasca sa atinga
orice altceva.

5. Nu te zgarci tocmai acum!
Daca a acceptat sa iasa cu tine, nu-ti numara in fata ei banutii. Exagereaza cu
galanteriile. Aceste exagerari sunt mici desfrauri (caviar, un cadou costisitor de
la prima intalnire, sampania cea mai scumpa din meniu). O data ce le-a acceptat pe
acestea, le va accepta si pe cele care urmeaza (in dormitor). E de-ajuns, deci, so
faci sa pacatuiasca putin (lacomindu-se, de exemplu, la o cina copioasa), ca va
pacatui din nou.

6. Da importanta simturilor ei
Casanova folosea afrodiziace. Parfuma camera cu tuberoze pentru ca se credea ca
stimuleaza apetitul sexual si servea stridii la sampanie pentru ca un singur lucru
se simte mai placut pe limba decat stridiile… O facea sa vorbeasca – nu uita ca
oricarei femei ii place muzica propriei voci – si din cand in cand o atingea usor
ca sa-i aduca aminte de ce se afla acolo…
Asadar, acorda atentie celor cinci simturi ale femeii de langa tine. Fiecare din
ele e un motoras pe care trebuie sa-l incalzesti.

7. Ai rabdare!
Desi Casanova se infierbanta atunci cand observa ca o femeie nu poarta corset, ci
doar o camasa de dantela, nu se arunca asupra ei. El credea ca daca gusti placerea
prea repede, nu apuci s-o gusti pe toata. Deci trebuie sa stii ca preludiul nu
incepe cu 60 de secunde inaintea actului sexual si nici macar nu incepe in
dormitor. El incepe o data cu momentul intalnirii…

8. Joaca-te!
Mancarea si bautura pe care le comanda Casanova erau in mare parte aluzii sexuale:
stridii, branzeturi moi, fructe coapte, suculente, vinuri spumoase. Un motiv era
acela ca ii placea sa vada femeia bagand in gura toate aceste lucruri. Un alt
motiv era ca ii placea sa se joace. Cand o stridie lunecoasa ii cadea ei in
decolteu, se oferea imediat sa o soarba de acolo. De asemenea, o incuraja sa-si
balaceasca mainile in recipientele cu ulei si otet. Casanova era constient ca
sexul nu e un lucru serios, ci o joaca de adulti. Asadar, cand o inviti sa mancati
undeva, aminteste-ti ca preludiul deja a inceput. Mancati unul din mana celuilalt,
beti amandoi din aceeasi cupa etc.

9. Fii spontan
Casanova era un tip rabdator, dar niciodata nu lasa sa-i scape o ocazie daca se
ivea singura. Cand o femeie ti se ofera din proprie initiativa, uita de toate
celelalte porunci si bucura-te de norocul pe care l-ai avut.

10. Fa-i cadouri sexy
Casanova cumpara femeilor desuuri si le dadea motiv sa le probeze. Astfel, joaca
incepea. Nu oferi femeii cadouri foarte serioase din prima: carti, haine de blana.
E de-ajuns ceva vaporos, o esarfa de matase, un “neglige” in care sa alunece cand
ajungeti in dormitor. Trimite-o sa se imbrace singura in baie si las-o sa-si faca
aparitia triumfatoare. Va fi deja excitata.

La noi la Brăila…se vinde Teatrul pe nimica!

Preastimabili concetăţeni şi oameni simplii de pretutindeni, onorate persoane care adesea preferă să meargă la teatru decât să stea în faţa televizorului ascultând ştirile jalnice care aduc la cunoştinţă unor nefericiţi îngrijoraţi de criza financiară numai evenimente negative şi neplăcute, ori dezbateri politice cu privire la greşeli patetice ale politicienilor,

Îndrăznesc să adun câteva cuvinte într-o răsuflare acidă după citirea atâtor controverse apărute prin ziarele locale(şi site-urile acestora). Nu vreau să continui seria de comentarii inutile cu păreri pro sau contra situaţiei actuale din Teatrul „Maria Filotti”, având în vedere că nu fac parte din această „familie”, precum toţi cei care au venit cu replici mai mult sau mai puţin condimentate. Şi aici mă adresez strict tuturor celor care au postat numeroase aprecieri critice fără să aibă măcar minimul de cunoştinţe necesare! Tot ce ştiu eu este că prima dată când am „gustat” din frumuseţea pieselor jucate pe scena teatrului brăilean aveam frageda vârstă de 3 ani. Aşadar, o să vă împărtăşesc simplele observaţii pe care le-am dobândit crescând sub deosebita îndrumare a atmosferii teatrale. După cum s-a menţionat de nenumărate ori, Teatrul „Maria Filotti” a avut perioade de urcuş, dar şi perioade de declin. Însă un alt fapt bine cunoscut este acela că de la începutul anilor 2000 , acesta a cunoscut o perioadă înfloritoare odată cu piese precum „Drept ca o linie”, în regia lui Radu Apostol, pentru care s-au obţinut numeroase premii, dar şi o nominalizare la UNITER. Evoluţia subită a fost antrenată mai apoi de producţiile regizorului Radu Afrim, care a reuşit să umple sălile de tineri, eveniment cu un rol deosebit de important pentru multe generaţii. Titluri precum „Plaja” şi „Adam Geist” au revoluţionat publicul de toate vârstele, reuşind astfel să redeschidă brăilenilor apetitul pentru teatru. Astfel, printr-o ascensiune bine-venită, trupa a reuşit să se facă remarcată în întreaga ţară şi, recent, peste hotare; biletele s-au vândut ca pâinea caldă, cultura a recâştigat un loc important în topul intereselor oamenilor. De asemenea, dupa cum a afirmat şi doamna Doina Papp, „Festivalul Zile şi Nopţi de Teatru European la Brăila” a ajutat enorm la atingerea apogeului, creând diferite conexiuni cu oameni de artă importanţi şi recunoscuţi în colţuri diferite ale lumii. Dar se pare că TOT datorită Consiliului Judeţean Brăila şi a lipsei sponsorilor, acesta nu a mai putut avea loc cum ar fi fost normal la începutul stagiunii 2010-2011!
Teatrul „Maria Filotti” a reuşit să se ridice peste majoritatea celor din ţara noastră, mulţi dintre actorii de pretutindeni admirând atât clădirea fastuoasă, sala intimă, cortina inedită, trupa plină de viaţă, cât şi publicul călduros.
Trecând la lucruri ceva mai actuale… Inevitabilul s-a întâmplat şi toate neînţelegerile au ajuns în presă. Dacă trebuia sau nu ca acest lucru să se întâmple nu ţine de noi, toţi cei neimplicaţi. Semnalul de alarmă a fost tras, răbufnirile s-au etalat, zarurile s-au aruncat, dacă cineva va ţine cont şi dacă ceva se va schimba, nu se va constata decât de-a lungul timpului. Singura măsură pe care poate publicul să o adopte, ar fi să urmărească cursul evenimentelor (acum că tot rufele au fost puse la scurs, în grădina publică) şi să susţină EXISTENŢA TEATRULUI „MARIA FILOTTI” în continuare! Dar asta nu se realizează aducând opinii cu privire la „Puterea Supremă” – Primăria -, la actori, la conducerea interimară a teatrului sau a personalului. Pur şi simplu, dacă se va cere ajutorul, reacţia să apară la momentul potrivit, în funcţie de cerinţe. Am rămas profund dezgustată cititnd atât de multe comentarii nerelevante ale unora şi ale altora. Pentru ce? Cineva a menţionat termenul de „circ”. În asta s-a transformat revolta celor nemulţumiţi. Dar asta numai din cauza celor care intră în conflicte verbale. Mulţi dintre „anonimii” de pe site-uri au expus păreri care implicau detalii din viaţa personală a actorilor, a oamenilor din teatru sau a politicienilor. Cum pot fi făcute asemenea declaraţii dacă nu se fondează decât pe zvonuri sau rumori adunate de ici şi colo?! Persoanele neautorizate nu au dreptul să prezinte informaţii de care nu sunt siguri, informaţii care nu le aparţin! Aşa-zişii spectatori vorbesc despre conduita actorilor, dar ce ştiţi voi? Aţi fost prezenţi la neplăcerile, intrigile şi supărările lor? De asemenea s-a vorbit despre demisia maşiniştilor; personalul nu a început din senin să demisioneze, ci a fost un singur caz, însă fără nicio legătură cu scandalul în cauză. Încetaţi să vă mai agăţaţi de orice undă ce circulă pe Canalul Local de Ştiri! S-a spus că ar trebui ca publicul să aleagă directorul, dar trebuie luat în considerare faptul că TOTUŞI există anumite regulamente, legi şi ordine care trebuie respectate într-o instituţie de stat! Că în ţara asta nu mai există verbul „a respecta”, folosindu-l la propriu sau la figurat este un alt subiect pe care îl cunoaşte prea bine toată lumea!
Un alt subiect „tabu” pentru mine ar fi o propoziţie citită într-un interviu luat nu vreau să ştiu cui, care spunea că vin prea mulţi tineri la teatru. Oare să fie acesta un lucru rău? Dar haideţi să luăm în considerare faptul că în Brăila nici nu există locuri în care să te poţi plimba, suficiente cafenele sau pub-uri în care să te simţi bine şi niciun fel de atracţie; asta ca să nu gândim la rece situaţia: adică defavorizând pierdutul timpului în baruri ca să meargă la teatru. Publicul variază, de la cel mai mic copil până la persoane „care nu mai sunt tinere”(ca să folosesc o replică auzită recent într-o piesă, replică a actriţei Leni Caler). Dacă s-a greşit undeva, a fost momentul în care spectatorul a venit la teatru o dată pe stagiune şi nu s-a obosit măcar să observe repertoriul(care de altfel nu se ştie cu exactitate care este, datorită haosului de pe site-ul TMF-ului), trăgând astfel concluzia că se joacă doar spectacole contemporane. Adirmaţia este în totalitate eronată. A fost pusă în scenă o paletă variată de texte, pentru toate genurile şi gusturile; numai că o constatare ca aceasta poate fi făcută doar când frecventezi teatrul. O domnişoară menţiona că nu s-a jucat „Hamlet” niciodată – au fost puţine reprezentaţii cu publicul, dar proiectul nu a fost finalizat, de asemenea, din cauza LIPSEI DE FONDURI din partea Consiliului Judetean şi a Primăriei. O astfel de piesă necesita decor variat şi costume ample, deci cine să investească în aşa ceva?! Iar despre „Nastasia.Poveste de cartier” a mai spus acea domnişoară că se joacă cu maşinişti şi plasatoare. Dacă nu aţi observat şi, în mod evident nu aţi făcut-o, fiecare personaj îşi are rolul său în piesă. Aici iarăşi intervine o problemă care nu ţine de conducerea teatrului: faptul că Primăria nu-şi permite să plătească mai mulţi angajaţi.
Iată cum se trag concluzii primite şi turuite mai departe fără rost!
Le-aş sugera tuturor înrăiţilor războinici să îşi pondereze atitudinile de luptă, căci nu e treaba nimănui să facă ordine unde nu poate ajunge!

Cred că în momentul ăsta mai mult ca niciodată am avea nevoie de linişte, de o susţinere care să ofere o speranţă acestui chinuit „oraş cu salcâmi”, iar Teatrul rămăsese singura existentă. Vă rugăm respectuos, domnilor „în putere”, nu ne luaţi şi ultima fărâmă de vizibilitate! Oferiţi în continuare teatrului şansa de a schimba cu ceva realitatea sumbră în care ne afundăm tot mai mult! Cu toţii avem nevoie de el, cum se spunea cândva, într-o piesă ce astăzi nu mai este…”avem nevoie de iluzii”!

Modeste aspiraţii la mai bine,
Elena Coman

Fee Fi Fo

M-a trezit sunetul valurilor ce se spărgeau surd la mal şi probabil durerea de cap. Nu dormisem mai mult de trei ore şi simţeam cum oboseala mi se scurge câte puţin prin vene. Mi-era scârbă de mine. Eram singură. Nu ştiam unde plecase el, dar mă aşteptam să mă lase singură şi să fugă. M-am ridicat când picături de ploaie începuseră să se spargă de cort. Nu aveam pe mine decât un cearşaf şi-mi era frig. Mi se părea că tremuram toată, îmi imaginam faţa mea cu ochii încercănaţi şi pomeţi palizi. Unde puteam să mă duc? Fugisem de acasă într-un exces de depresie… Cum puteam să mă întorc ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat? Aşa gândeam atunci; dar cine era acolo să-mi zică că greşesc? Mă săturasem să le aud vocile tuturor, voci atât de banale şi de comune… Îmi doream să scap. Şi cât de matură am fost? Am luat primul tren şi s-a nimerit să mă ducă la mare. Norocul meu – nu-l meritam nici măcar pe ăsta! Din păcate mi-am dat seama că nu aveam habar ce urma să fac… Am ieşit din cort goală, încercând să mă desprind de trupul meu, în care durerea devenise insuportabilă. Şiroaiele de ploaie îşi făceau loc pe pielea mea crispată. Nu desluşeam nicio senzaţie. Călcam cu toată puterea pe nisipul rece cu speranţa că voi lăsa în urmele lăsate de tălpile mele tot ce se întâmplase în noaptea aceea…într-o singură noapte! La un moment dat, rămăşiţele de alcool mi s-au retras în picioare şi o oboseală plăcută mă opri din cadenţa gândurilor răvăşite.

Îl uram pe el pentru că m-a primit atunci când am dat fuga şi i-am mărturisit bolborosind tot ce aveam pe suflet! A fost atât de nechibzuit din partea mea! De unde am luat atâta încredere şi i-am împărtăşit-o lui? S-a comprimat totul doar într-o oază iluzorie. Ce remediu a găsit persoana în care aveam cea mai mare încredere? M-a înecat în băutură şi s-a culcat cu mine. Simplu, nu? Reţeta perfectă! Doar că nu de asta aveam nevoie… „Nu ţi-a ieşit să ştii! Ai dat-o-n bară!” Am strigat cuvintele astea cât am putut de tare, deşi plaja era pustie. Măcar m-a făcut să izbucnesc în lacrimi. Întotdeauna am fost la fel de singură… Nimănui nu i-a păsat îndeajuns încât să mă ajute să simt…ceva. Un gând oferit a fost doar un nor pe-un cer de noapte! M-am înşelat şi nu am realizat la timp că nu-mi voi găsi locul decât pe un vârf de munte sau în inima unui ocean. Refuzam să cred că eu trebuie să rămân singură atunci când îmi va fi mai greu! Şi continuam să mă amăgesc cu o dragoste spartă cu fiecare gest de-al lui. Acum chiar vreau să-l uit!

Am încercat apa. Rece! Foarte rece! Zorii abia se iveau, mi-aş fi dorit să văd răsăritul. Atunci când stăteam cu ochii pironiţi la el eram fericită! Am înaintat. Fiori urcau prin corpul meu, dar continuam să zâmbesc. Mi se părea că eram limpede şi străvezie, că valurile trec prin mine şi că primele raze se zbat să mă încălzească, zadarnic, sigur. Am plutit…

Şi abia după răsărit, el s-a întors cu o pătură, privindu-mă cum îl aşteptam: singură, tăcută şi fără să fi ştiut că el chiar mă iubea… Să fi fost gestul meu inutil? Să-mi fi irosit fărâma de viaţă inconştient? Ce să mai regret acum?

The Unforgiven

…
E 11…
E 12.
Şi acum o iau de la capăt!

Mi-e bine.
Poate doar puţin somn.
Dar mi-e frică să nu adorm…
mi-ar părea rău dacă aş scăpa acele momente pe care le tot pândesc de ceva vreme!
Nu prea am cum să alerg după ele,
deci de ce să mă mai sinchisesc?
Îmi place liniştea.
Stau singură şi mă desprind puţin câte puţin
de pionezele gândurilor mele.
Cu toate astea ceva mă ţine
de picior, de mână, de frunte…
Dacă ai putea să vezi prin mine
şi ai transforma tăcerea ta în gesturi,
atunci am observa împreună pâlpâitul aceleiaşi obsesii.
Cu siguranţă nu suntem noi doi
singurii ce se pitesc după o obsesie.
Ba mai mult,
tu ai curajul să o fentezi,
iar eu să profit de ea.

Iau o pauză acum, însă nu pentru mult timp.
Vrei nu vrei,
atârnăm de-aceeaşi lume!
Dă-mi o ţigare, vrei?
O să dorm la tine…
…mâine!

Time is ticking out

Nu m-am putut abţine şi nici nu vreau. Nu o să fac mai mult decât să mărturisesc sufletului meu că au mai trecut două zile în care am înţeles că sunt avidă după “a învăţa” mereu, mereu, întotdeuna altceva şi primindu-le pe toate asemenea unor palme tămăduitoare.

Mă bucur că semnificaţia unei clipe am reuşit să o ascund în mine şi că dau peste ea de fiecare dată când mă aştept mai puţin. Cât de important este un minut, o oră? Poate cât o viaţă întreagă…

 

Îmi pare rău să spun, dar:

- nu îmi place locul ăsta;

- m-am plictisit de oamenii superficiali şi artificiali din jurul meu;

- nu mai vreau minciună şi ipocrizie, nepăsare şi răutate;

- nu mai vreau durere şi suferinţă pretutindeni

…şi lista poate continua, dar acestea sunt principalele.

 

Se întâmplă să simt nevoia să plâng, iar atunci când ochii mei cer câteva lacrimi încetez să mai caut explicaţii, semnficiaţii şi argumente pentru un fapt atât de simplu. Da, e doar un fapt. Aşa cum şi bolile trebuie privite precum fapte. Ele nu sunt consecinţe, nu depind de noi, ci le primim fără drept de revendicare pentru că…pentru că aşa trebuie să fie. De ce să scormonim prin întrebări interzise şi retorice? Oare nu am putea să ne mulţumim cu atât de puţin? Şi totuşi…de ce trebuie să doară atât de tare??? Eric Emmanuel Schmitt vorbeşte cu o delicateţe inegalabilă despre sensibilitate, suferinţă, pierderea speranţei…toate privite din înfăţişarea unui copil.

 

Nu o să spun mai mult decât că am fost la teatru. Acolo unde merg deobicei pentru “aprovizionare” cu putere, minte şi sentimente – hrană personală. Am văzut “Oscar şi Tanti Roz” la Teatrul Bulandra (la Bucureşti, evident), în regia unei maiestre – Chris Simion. Am refuzat să citesc cartea înaintea vizionării piesei pentru că este un principiu pe care nu îl încalc orice ar fi; astfel consider eu că impactul se imprimă unitar în întreaga fiinţă. Adaug doar că mesajul este unul ales cu grijă şi migălit cu interes de către toţi cei care au lucrat la spectacol. Ideea dovedită ca fiind genială a fost reprezentată pe scenă pentru ca toţi muritorii să ia un loc în timp şi să înveţe să guste viaţa cu toate variaţiile ei bune şi rele. Pornind de la speranţa că inima firavă a unui copil are dreptul să primească câte puţin din plăcerile binemeritate ale existenţei umane într-o cruntă numărătoare inversă, povestea nu face altceva decât să deschidă curajul fiecăruia dintre noi pentru a se ajuta pe sine însuşi, iar mai apoi pe ceilalţi care strigă după o mână caldă şi un strop de dragoste.

 

Poate că nu aş fi fost atât de impresionată dacă nu aş fi ştiut cum e să pară imposibil să îl poţi ajuta pe cel de lângă tine. Dar am găsit o cale de a lupta pentru ceva ce îţi doreşti cu ardoare: să îL descoperi pe Dumnezeu, să ceri speranţă, încredere şi…iubire! Nimic nu ţine de noi, suntem prea mici şi prea impuri pentru a ne permite măcar să trăim singuri, conduşi de ego-ul personal.

Voi (!), ăştia care mergeţi la teatru şi vă lăudaţi cu izbânda voastră, ştiaţi voi că toate lucrurile astea le puteţi afla dintr-un singur spectacol? Ştiţi voi oare să primiţi totul din perspective atât de profunde şi de adevărate? Ştiţi voi oare să plângeţi atunci când trebuie şi să spuneţi un cuvânt blând când cineva are mare nevoie de el? Aveţi voi oare curajul să vă puneţi întrebările: “eu cine sunt?”, “eu ce cred?”, “eu ce aş face dacă…”?

Dacă da, atunci felicitări, există speranţă, există suflete sănătoase şi inimi palpitând!

 

De puteţi renunţa la tot câteva ore, atunci faceţi o plimbare până la sala Toma Caragiu a teatrului Bulandra, întrebaţi dacă mai sunt bilete la “Oscar şi Tanti Roz”, luaţi-vă unul, intraţi, închideţi-vă telefoanele mobile (!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!), nu vă mai gândiţi la nimic şi urmăriţi un spectacol ce nu pare a fi teatru, ci o şansă la viaţă!

 

O distribuţie de excepţie, unii dintre cei mai buni actori ai teatrului românesc: Oana Pellea – în rolul lui Tanti Roz, o revenire dinamică, plină de energie, umor, sensibilitate, înţelepciune şi talent cu ajutorul căruia proiectează mintea spectatorului exact acolo unde îşi doreşte dumneaei. Marius Manole întruchipând copilul Oscar, aflat în lumea curiozităţii şi a suferinţei şi descoperind frumuseţea dragostei redă pas cu pas evoluţia acestuia, impresionând parcă cu nevinovăţia specifică, dar şi cu implicarea emoţională dificilă. Antoaneta Cojocaru în interpretarea micuţei Peggy Blue, personaj conturat cu multă delicateţe, inocenţă şi feminitate. Cristina Casian într-un rol deosebit, Bacon, surprinzând prin naturaleţe şi transpunere totală în firul acţiunii.

M-am întins prea mult… dar, amintindu-mi finalul piesei… “Numai Dumnezeu are dreptul să mă trezească.”!

Familiar feelings

Am dat peste niste citate superbe… intr-adevar, toate pe acelasi subiect: imi lipsesti! Asa ca daca intamplator, din plictiseala sau pur si simplu din curiozitate treci pe aici, te rog tine minte ca imi e dor de tine!

~ I don’t miss you: I miss the person I thought you were.
~ Missing you isn’t the problem, it’s wondering if you’ll ever come back that’s killing me.
~ You do something to me that I can’t explain, so would I be out of line if I said I miss you?
~ I sit here and wonder if you’ll ever understand just how much of me belongs to you.
~ I want to be with you tonight, tomorrow, and today it can’t happen now but it will someday.
~ I’m holding on to something that used to be there hoping it will come back, knowing it won’t.
~ Nothing hurts more then waiting since I don’t even know what I’m waiting for anymore.
~ Just because I moved on doesn’t mean I won’t be here if you change your mind.
~ Maybe he’s doing the same thing as me… maybe he wants so bad to call me, but just won’t because I haven’t called him… then again, maybe I shouldn’t fill myself with false hope that he might just be missing me like I’m missing him.

When will you tell me that you love me?

Fosnet, pasi si voci pe fundal.
Liniste in mintea mea.
Ma pierd printre ganduri si mi-e frica ca voi rataci drumul.
Imi lipsesti !
Rad, uit si ma prefac
iar apoi imi amintesc de tine si renunt la rol.
Cred ca ar fi timpul sa te intorci !
In jurul meu pluteste vidul,
nu mai simt nimic si urasc neputinta de a fi captiva ta.
Imi ard buzele si ma sufoca oboseala sperantei.
De ce nu vii ?
De ce nu ai curaj ?
Ai putea doar sa taci !
Uite, promit sa nu ma supar !
Dar am nevoie de tine.
Acum mai mult ca oricand.
Nu ma-ntreba de ce.
Vino si atat.
Ma intreb cum poti fugi de tot ce e in jurul tau?
Cat vei mai rezista ?
Imi amintesc mereu franturi de saruturi sau priviri
si toate cioburile se impreuneaza simbolic.
Astazi vii si maine pleci iar.
As vrea sa ramai !
Mi-e dor de tine, te uit si te iubesc din nou !

Sous le vent

Imi amintesc cand te-am vazut intaia oara… Mi-ai atras atentia subit, cu o singura privire. Apoi te-am pierdut printre multime, insa ma facusesi curioasa sa te cunosc. Nu mi-a trebuit mult si am gasit pretextul necesar sa te vrajesc… Nu aveai nicio idee cine as putea fi, si nici nu conta. Totul a inceput atunci, acolo….cu mine si cu tine…si fara nimeni altcineva! Nu imi pare rau ca ti-am zambit sagalnic la inceput. Stiam ca va merge, ca nu se va opri acolo. Te-am castigat putin cate putin si te rog sa nu cumva sa indraznesti sa negi asta! Ai fi putut renunta la mine si totusi n-ai facut-o. Acum nici atat nu mai ai puterea necesara sa o faci. Ti-as lipsi, nu-i asa?

Iti urasc indiferenta si tacerile si cu toate astea stiu ca…esti al meu! Tu nu uiti niciodata nimic si apari…ca din ceata…in momentele cele mai neasteptate si cele mai potrivite!

 Iti mai amintesti ca hazardul a facut in asa fel incat sa ne intalnim atunci cand nici nu te asteptai? A fost dovada ca n-ai sa ma poti minti vreodata!

 Acum zambesc. Privesc un pic in urma si imi amintesc cum a inceput totul, cate lucruri frumoase s-au intamplat, cat de mult tin la tine, cate am invatat unul de la celalalt si ca niciodata drumurile noastre nu se vor desparti!

Imi e dor de tine si o sa imi satisfac toate gandurile…curand!

Ramai cu bine, scumpule!

Daca da, atunci nu

Stai cu spatele.
Tacerea ta ma incita si totusi ma limiteaza fata de gandurile tale.
Te-as putea inchide aici, cu orgoliul tau nemarginit,
As inghiti cheia si te-as condamna la supunere eterna.

De ce?
De ce ma atragi ca un fir de nisip ce se dizolva in mare?
De ce?
Si nici macar nu ma privesti in ochi…
Poate ma ignori sau poate iti lipseste curajul,
Dar de ce ma intepi
Si apoi nici macar saruti buclele de lacrimi?

Te crezi superior sau prea important?
Spune-mi ca sa-ti raspund pe masura intrebarilor tale!
Nu pari altceva decat o umbra prin fum,
Ce respira si iubeste doar in vis.
Pot sa imi intind degetul aratator
catre forma trupului tau nemiscat
si astfel sa te sterg de pe palma mea!

Spune-mi, cand ai sa mai vii?
Sa iti pregatesc camasa si sa te sarut pe frunte, eliberandu-ma de tine…
Sau acum pot inchide palma si tu ma vei privi cu ura, caci nu mai esti al meu?